Legenda Comișanilor

Aşezările alcătuite din câteva căsui, urmau îndeaproape vadul lalomiţei; pe aici o parte din oameni făcuseră vărării şi cuptoare de cărămidă să-şi ţină zilele şi să ridice alte aşezări omeneşti. Aveau lemne din belşug pentru cuptoarele de ars piatra râului, la doi paşi.

Va fi fost pe vremea voievodului Vlad Ţepeş, când pe aceste locuri au venit slujitori domneşti cu porunca să taie arbori pentru luminiş de păşunat hergheliile de cai, cum şopteau oamenii c-ar pofti măria sa, aşa cum va fi venit, un comis tânăr pe nume lanis şi împreună cu ai lui au ridicat alte colibe, grămădindu-se către Ialomiţa, ca să aibă apă aproape şi grajduri pentru caii domneşti. Slujitorii comisului erau iscusiţi in creşterea manjilor, pe care-i hrăneau cu de toate ale câmpiei dar şi cu miez de nucă spre a le întării trupul. Şi erau şi buni fierari căci din câteva lovituri făceau o potcoavă pe care o zvârlea în hârdăul cu apă rece (unele erau din argint).

Pe păşunile din jur nu se aflau fântâni; arar pe aici pe acolo se iveau ochiuri de apă, abia mustind, încât oamenii duceau armăsarii la vadul lalomiţei, până într-un miez de vară… Fuseseră secetă mare; o iapă era aşa de însetată, încât a inceput să sape cu copita în pământ, după susurul unui izvor, şi azvârlind afară pământul , a dat de făptura lui, potolindu-şi setea.

Spuneau oamenii bătrâni că acei strămoşi au săpat mai adânc ghizduri din lemn de stejar şi aşa o ştiu şi ei, cu numele de Fântâna lepii. S-a lăţit vestea despre acea fântână şi era ştiută de însetaţii călători.

Într-o zi, pe vremea lui Vlad Ţepeş, pe ghizdul ei s-a ivit o cană de aur. Ziua şi noaptea cine trecea pe acolo, îşi potolea setea, îi preţuia frumuseţea şi-şi vedea de drum, după ce se închina bunului Dumnezeu.

Comisul lanis zâmbea de meşterul cănii de aur; el prin oamenii săi veghea s-o afle mereu acolo, căci ar fi fost în mare primejdie cel ce-ar fi îndrăznit s-o fure. Cine ar fi putut să-şi tragă ultima suflare a vieţii în ţeapă sau în ştreang?

Măria-Sa venea rar, neavând vreme, la aşezarea comisului lanis; îşi oprea armăsarul la pragul casei lui şi-apoi descalecă, să-şi ude buzele cu oleacă de vin şi mai mult cu vorbe, pe care le auzeau doar ei. De rămânea până la miez de noapte, un brâu lucitor se zărea în bătaia lunii, când pleca; erau potcoavele armăsarilor strajei domneşti, făurite din argint.

Oamenii glăsuiau către muierile lor:

– Trece Măria-sa, vine de la fratele său, comisul Ianis şi se întoarce acasă la Cetatea Târgoviştei.

Ei nu erau însă fraţi adevăraţi, ci fraţi de cruce. De la acest comis lanis, s- a înmugurit în legendă povestea satului Comişani.